Palatinu

Pesciu Anguilla, un rumanzu di spiritu populare

Vi prupongu oghje un analisi di u rumanzu Pesciu Anguilla di Sebastianu Dalzeto, m’appoghju nant’à l’edizione Albiana « Pesciu Anguilla » (Rumanzu Bastiese), induve figura un introitu di Ghjacumu Thiers. Sarà un analisi ma micca tutalmente cumpleta, per lascià u lettore lampassi nant’à stu rumanzu.

Omu cerca sempre un estru, un’essenza à un populu, una cuntinuità, essendu sempre cunvintu, in fondu d’ellu stessu, ch’ùn si pò truvà purezza inde e cumunità umane, sempre mudifichate da i scambi o da a sorte ; fora di a geografia, certe cose si movenu sempre, correnu sempre in là. Ùn si pò lampà ochjate diverse, trascrive emuzioni è adunisce archipelaghi di stalvatoghji, pruvà di riscustituì una mosaica da fatta fine alzassi è fidighjà e parte richjarate da l’arte è quelle chì fermanu bughje. Cumu mette parolle nant’à ciò chì sempre scambia ? Bisognu à fà opera cinematografica, di pintore, appruntà tutti i sensi per tastà a realità, macinalla sin’à truvà u so solcu maestru. St’ambizione à tutti i scrittori penetrò, di pettu à e questioni metafisiche e più suprane cum’è in Divina Commedia dantesca, o cum’è Giovanni Verga o Emile Zola à prò di curà l’affani di u populu traducenduli in parolle. In Corsica nostra, Sebastianu Dalzeto bramava di pinghje u cosmu bastiacciu chì si muvia, allegrissimu, corciu, fieru, sapiu è baulu, frà i passi ghjuvenili di Pesciu Anguilla, zitellu campendu in una miseria nera chì l’educazione è a fede salveranu, scaccieranu d’una puvertà umana chì, infine, hè ancu quella di Diu mortu in croce. Unu di i classichi di a litteratura corsa senza nisun dubitu, ghjè un rumanzu chì s’appiccica à a pelle di u nostru populu, parlendu di u Bastia di l’anni 1880.

« Rumanzu bastiese » cum’è u scrive l’autore chì conta a storia di u zitellu Petru Morsicalupa, Pépé, Pesciu Anguilla, cugnome ch’esce da a capacità soia à fughje sempre lestru lestru per acqua ò per isse strette « nutava cum’è un pesciu è squillìa cum’è l’anguilla » (p.19). Vucabulariu di mare dunque, cum’è a prima discrizzione di Bastia « Bianca è grisgia, Bastia a si ghjace, allungata nant’à u mare, esposta à u sole à u sole di u levante ». Ma « ghjè una cità strana ». A vita bastiaccia, i carrughji, u portu, in u 1881, hè sposta à parechji mumenti di discrizzione schjette :

 « Pudìanu esse sett’ore di matina. I lattai s’eranu svapurati dopu avè vindutu a so mercanzia. I dui mercati, quellu d’i legumi, cum’è quellu d’i pesci, bullìanu diggià di ghjente. Bastia ripigliava à so fisiunumia matuttinale » (p.18). Dalzeto porghje una manu à u populu di Bastia per ponelu nant’à una scena teatrale, induve tuttu si move incù una sputichezza bè cunisciuta. L’autore apparisce ancu fieru di a so cità : « Unn’avete cunnsiciutu Bastia d’i tempi ? Unn’avete cunisciutu nunda. Bastia unn’era a cità meza morta d’oghje. Mille gridi empiìanu l’aria. U stracciaiu, u paracquaru, u paghjularu ; e donne chì vindianu a torta (…) À chì passava, à chì venía, paisani, citatini, occupati à i so affari. E campane cuprìanu ‘ssu rimore. Omu si sentìa vive » (p.21). Testimoniu suciale d’impurtanza. Trè lingue facenu i dialoghi, u francese (incù certe volte u parlà prudenziale di u persunnagiu Pergaloun), u corsu, è u talianu. Si pò notà allora un mischju culturale maiò, ancu in una Francia digià ripublicana è centralista.

L’omu ch’hà scuzzulatu l’epica allora ghjera unu solu : Napuliò, u Primu è u Terzu.

Di sopr’à  à tutta sta populazione, sò vive e pinsate nant’à i Corsi !,  idee di l’epica, « I Corsi sò cum’è tutti l’altri umani. Ma più che tutti l’altri, amanu ciò chì face rimore è luce. Rulli un tamburu, sonni una trumbetta, è i povari disgraziati correnu cum’è a miseria appressu à a puvertà. » (p.23). Ditela, ditela, ùn hè tantu cambiata ! Altru modu per identifica u pinsà di Dalzeto, sò dinù i cunstati critichi à nant’à a Corsica di l’epica « U mare nostru sarebbe una ricchezza per a Corsica s’ellu ci fossi cervelli abbastanza intelligenti per pudè capì che e piscarie, create intornu à l’isola puderebbenu aiuta à fà d’ella un dipartimentu prusperu ». A Corsica hè pinsata cum’è « un dipartimentu », u naziunalisimu allora ùn si pinsava micca, simu quantunque vint‘anni prima à Ghjacumu Santu Versini, è ancu di più prima à A Muvra, o u naziunalisimu di u Riacquistu. Ancu se u rumanzu fù scrittu in u 1930, ùn pare micca pate l’influenza di i muvimenti irredentisti, autonomisti o altri. L’omu ch’hà scuzzulatu l’epica allora ghjera unu solu : Napuliò, u Primu è u Terzu.

Per quessa chì, ancu in u 1881, suprana sempre u spiritu di u generale ch’hà indinuchjatu l’Europa sana, mettendu a Corsica in cima di u mondu incù a so persona. Dalzeto ne lampa un riferimentu scherzosu à a pagina 85 : « Tutta l’epuca scatinata empiìa u salone, a sala di u pranzu, u gabinettu di travagliu, cum’è e camere eranu pieni di Cristi, di Santi è di Madonne. Cristianu è Napuleunistu : eccu ciò ch’ell’hè un bon persunagiu corsu. » L’identità corsa di l’epica hè sempre colma di miti, gloria divina o gloria marziale è pulitica, Figliolu di Diu o figliolu di Letizia Buonaparte, fermanu idee forte per dà sensu à l’umanità corsa, mudeli quasi soprumani chì porghjenu u sguardu ver di ciò chì ci porta forza, ambizione, è ancu misteru…

Ma tutta st’identità s’appoghja nant’à un fattu suciale prueminente : a Puvertà. Bastia hè sopratuttu corcia, brutta, « figuratevi una bella persona lucente di pulizia da mezu inghjò, è da mezu insù cuperta di magagne leprose » U quartieru di u Puntettu, quartieru di Pesciu Anguilla, n’hè l’illustrazione : « quartieru tristu, bruttu, è sucidosu induve a Corsica esprime tutt’a so angoscia è a so miseria. » (Prima pagina).

Simbuli di quella puvertà sò ben intesu i persunagi, fiure simplice o cumplesse d’una cundizione suciale. Prima Pesciu Anguilla, zitellu odiendu a scola, cumincendu u rumanzu cum’è « Cirer », omu ch’accuncià i scarpi di a ghjente, per mandà qualchì soldu in casa. Poca casa, poca famiglia… U babbu, Furtunatu, ghjocu ironicu nant’à l’onomastica (u fattu di ghjucà incù u nome d’un persunagiu per fà sensu), sempre briacu, « piscador di pesci è briacone di prufessione » ; ma ancu di più viziosu, cumossu di vigliachia. Pussede quella falza generosità ch’u face « Anghjulu fora, dimoniu in casa » (p.35) Un omu di pocu valè chì « si sciuppava i so soldi par’sse cantine, ùn purtendu in casa che i pesci ». A Mamma, Faustina, maraninca disgraziata maritata incù un disgraziatu, ma sempre degna à mezu e sciagure di a vita soia. A surella, Asssunta, corcia zitella tradita da u cumpagnu ch’hà lasciò sola cù a criatura in corpu. Fora di quella Casa, U Turcò, militare bonapartistu, avà capitanu di cantina, fratellu di sborgna di Furtunatu, persunagiu gattivu, vile, senza nisuna virtù s’ell’un hè per u ridiculu è u viziu ; forse u principale persunagiu negativu di u rumanzu. In a bona sucetà, c’hè a famiglia Morfini, u ghjudice d’Appellu, incù e so duie figliole Marie è Hélène, generose, belle è sapie. St’impurtanza di a puvertà si rispechja tandu in a bella sucetà, spartizione d’influenza marxista cunisciuta da Sebastianu Dalzeto, militante cumunista in l’anni vinti. Ma puvertà ùn hè micca sempre affani, solu danni è sciagure infinite, sta puvertà custituìsce una gioia schjetta, una cuntintezza umile senza nisuna artificialità, l’allegria di u campà in cumunità.

« Tutt’a ghjurnata, e case ribombavanu d’i canti corsi, italiani, è francesi »

p.74

Un populu umile è cuntentu, prisentatu forse cù nucenza, forse appena idealizata, d’un mondu sempre vergine di u Soldu nant’à u Sensu è u Core. « Tutti vi offrianu i so servizii, mughjavanu a so mercanzie. U mondu travagliava, biia, manghjava è si ne stava allegru è cuntentu ancu ind’a so miseria. I latri eranu più onesti, i banditi più fieri, l’invilia unn’avia ancu curottu tutt’à fattu l’anime. ». L’inviglia materialista spunta allora incù una figura maestra è ironica à a pagina 74 : « Tuttu’ssu populu era povaru, mà cuntentu. Micca cum’è a Banca di Francia, chì, ricinta da un grande muraglione, era, ella, ricca, ma trista, malgradi i qualchi’arburi chì l’invirdìanu. »  Dalzetu, nostalgicu, porta ancu u paragone incù i so anni 20, « Oghje, ghjuntu a notte, Bastia risembra à una tomba. U populu si ne và à u sinemà, à perde u pocu di cerbellu chì li resta ». Oghje ch’hè oghje, pudemu fà u paragone incù tutti ‘ssi zitelli bavacciulendu à nant’à i so telefoni, quandu fora brusgia un pienu sole… U populu di u 1881, in Bastia, in poche parole, hè vivu. Vivu vole dì energicu ; ùn cunosce ancu a vita custretta di a mudernità incù e so strutture tecniche, e regule per tuttu, e legge ch’ùn hanu più sensu, un universu chjosu è carcerale induve u Soldu, a vita scacciata, stende u so reame avelenatu è invigliacchitu. Vivu, mossu, à l’infora di u mecanisimu mudernu. Per quessa ch’elli sò mintuati i ghjochi zitellini, e rise, I stridi di mercanti è sopratuttu i canti.

U racontu piccia senza piantà di decina di canti, in tutte e lingue musicale, francese, corsu, talianu, luce a vita di u Bastia di tandu. « Tutt’a ghjurnata, e case ribombavanu d’i canti corsi, italiani, è francesi » (p.74), « È un cuncertu fattu di centu cuncerti, facìa Bastia, da u Portu novu, à San Ghjiseppu, da u Portu Vechju à Montepianu, una fulgurata d’allegria » (p.27). Musica in u fondu di a leia suciale, chì permette di sorte d’i e difficultà di l’esistenza, tutu’ognunu appurtava u so cugnolu à a cattedrale armonica di Bastia : « Unu ghjucava di viulinu, l’altru pizzicava, un terzu facìa marchia u so urganettu. Tutt’u ripertoriu ci passava » (p.28) Pesciu Anguilla ch’ « avia una bella voce chì cullava da e so stintine famite » si ne « discurdava di e sciagure ». Si pò fà l’evucazione di e numarose canzone, presentate in versi inde u rumanzu, di Le rêve de Victor Hugo à e canzone Taliane tutti i canti sò quì per fà a mostra d’una vitalità schjetta chì và ancu sin’à abbraccià una dimensione sacra, nentru è for di chjesa : « Ùn si sentia ch’a voce di a damicella, accompagnata da u rimore d’i strumenti musicali. Un silenziu sulenne s’era fattu intornu. U celu, sopra d’elli, cum’è un campu suminatu di lumerelle, s’aprìa un camminu ind’è l’immensu spaziu » (p.30) Quell’elevazione di a canzona populare sin’à una sulenità celesta manifesta allora un fattu schjettu : una spiritualità esciuta da i carrughji è da e passione populare, un’armunia chì franca e cundizioni materiale di a puvertà per ghjunghje à una libertà interna, ascosa in fondu di una cuscenza di populu. Un sintimu cumplessu chì accumpagna u pinsà sin’à una foce schjetta induve l’individu trova a so piazza inde a cumunità, quand’ella li vene a capiscitura di so classa è di a leia particulare ch’adunisce tuttu u populu. In stu sensu chì Dalzeto dice chì « sta ghjente avia una fede ». U missaghju prufondu di Pesciu Anguilla, chì attraversa tuttu u rumanzu sin’à a fine, dà sensu à u cuncettu di a Cuscenza, chì senza ella populu ùn si ne face.

Omu « ch’hà cuscienza » capisce u so esse, è po porghje un sguardu ghjustu nant’à u so destinu. U viaghju di Pesciu Anguilla u porta sin’à u ceppu di ciò ch’ellu hè. Da e strette musicate sin’à u seminariu, passendu per a timpesta in mare, da sguaiuffu senza disciplina sin’à prete rispettatu da tutti, l’epopea di Pépé mette in scena l’educazione eppò l’elevazione d’una cuscienza populare à un sensu murale superiore. Sensu chì si ferà scuntrendu l’abissi è l’eccelenze di u mondu umanu. 

A verità ghjè in a cuscenza cristiana : A Fede chì, infine, raghjunghje u spiritu populare, un elementu d’elevazione.

Pesciu Anguilla camperà allora un caminu spirituale fattu di doli, di prove di Diu, di natura sopranaturale cum’è u naufragiu di battellu u Frederic, induve Pesciu Anguilla a si franca miraculosamente ancu se u battellu era mossu da un ventu « sempre accanitu, pare ch’ellu si vulessi purtà l’universu » (p.57).  A scena di u naufragiu, una di e più belle di tuttu u rumanzu, porta una tensione tremenda, simile à un castigu divinu lampatu nant’à a fragilissima vita di Pesciu Anguilla salvatu da i piscadori bastiacci, chjamati « salvatori », per stà in u vucabulariu sacru. Piscadori risichendu curagiosamente e so vite, impegni da una missione d’impurtanza pè a vita di a cumunità « L’anima d’i piscadori s’era rialzata » (p.56). Dopu à st’evenimentu u capitulu 4, U votu in lavasina, derà sempre di più pane à una visione cristiana di quell’opera. Ma cumu Pesciu Anguilla ottene u so mistiere di Prete s’ell’ùn hè incù a mansuetudine di i Morfini ? A generosità trascende e classe suciale, l’intaressi ecunomichi si pieganu à u spiritu ch’accende a vulintà. Morfini, digià descrittu cum’è un omu « chì mischjava à u populu », darà, per via di a so figliola Marie, un educazione à u ghjovanu Pesciu Anguilla amparenduli a Storia Sacra è a Musica Sacra. Musica ch’ella ammaestrò propiu prestu grazia à l’arie musicale ch’ellu cuniscìa da mente : « Pesciu Anguilla avia gran dispusizione per a musica. Cunnuscìa quasi tutte lodare di Verdi, ch’ellu fischiava par’ssi carrughji quand’ ell’era « cirer » (p.87). L’educazione classica data da Marie si nutrisce da u sensu intuitivu ch’insegnanu i carrughji bastiacci, è stu mischju face chì « u so cerbellu si penetrava di tanti misteri. Veru o Falzu, ellu sapìa » (p.88). A Cuscenza si forma incù a capiscitura di u mondu di a puvertà è quellu di richezza, una lotta di cuntrarii purtendu u sguardu aldilà, ver di ancu di più cuscenza è di più cuniscenza di u so mondu. Ancu se Dalzeto era marxistu a muralità di Pesciu Anguilla ùn mintuveghja micca quella idea di rivoluzione, di rompe e ierarchie suciale, bench’ellu spiechessi l’autore chì tuttu « risultava d’una gattiva urganisazione suciale ». (p.120). A verità ghjè in a cuscenza cristiana : A Fede chì, infine, raghjunghje u spiritu populare, un elementu d’elevazione.

Pesciu Anguilla s’era fattu prete pè i soldi ; ma u destinu l’hà purtatu a Fede. Ghjè ciò ch’ellu dice u so ultimi dialogu incù u Turcò chì li dice « ch’ellu crede più in i soldi ch’ind’u Signore » (p.121). U muribondu annegatu in a so miseria, colma di vigliachezza, mustrava e cuntradizioni di u prete, assai struitu, da chì l’autore cunfirma chì « fede ùn ci n’era ». U prete Petru Morsicalupo, si scurdava di a so zitellina, nascosta da una cusì perfetta educazione, si scurdava di Pesciu Anguilla, avia persu a Cuscenza : « À ch’un si rende contu, ùn cunnosce u so male. Sebbiatu u nucente chì vivìa cum’è a bestia, docile à l’inghjustizia di l’omi ». Persu a Cuscenza, si perdìa l’unità in sè stessu, è si perdìa a Verità « Bruttu, spugliatu, famitu, Pesciu Anguilla zitellu splendìa di più chè l’omu di u mondu ch’ell’era diventatu. » (p.122). L’autenticità si perdìa in a ricchezza è l’artificialità, si rumpia a cuscenza di populu. Quella chì face chì u sgiò Morfini si mischjava à u populu, quella chì facia chì i piscadori succurianu Pesciu Anguilla, quella chì facia cantà i carrughji in piena voce, quella chì, infine, face chì u prete Pesciu Anguilla trova l’armunia cun ciò ch’ellu hè, capisce a necessità di sparghje a Cuscenza è una voce prufonda compie u rumanzu incù queste parolle : « Sì sacerdote è non più. Vai. A to missione hè immensa. Ùn sia micca un prete di sallone, mà un duttrinario di grande nubiltà. Ritorna a u populu d’induve tù sorti. Parla, succori, fà del bene, senza aspettà nunda di a sucetà, matrigna, degna di forca ». Voce di Diu attraversu a Cuscenza di populu ritrova, quella di sparghje a Fede, a voglia di campà, di furmà l’unità, micca pè a sucetà, ma pè u populu, stu spiritu allegru, chì face capì ancu un persunagiu negativu cum’è u Turcò. Prete. Perchè cum’ellu dicia Ghjesù citatu da Dalzeto :

 « l’Omu un vive micca solu di pane. Ci vole ch’a vita sia rialzata altru restu. E cuntentezze materiale devenu andà di paru cù e suddisfazione murale »

U primu rumanzu in lingua corsa, micca perfettu, micca à u livellu di I Fratelli Karamazov di Dostoievski, d’A ricerca di u tempu persu di Proust, di l’Odissea Omerica ; ma un pezzone di Bastia, di cursitù, di Mediterraniu, di natura umana, è di sensu universale per unghje u pane di i povari. Unghjelu di bellezza, di vita schjetta, di u dulore chì porta u spiritu ver di sè è ver di u Populu chì face è sface l’omu à l’infinitu, u tomba o u salva, ma u face campà – li dà un sensu.

Rumanzu ch’ùn hè micca un manifestu marxistu, è s’ell’hè sucialistu, ghjè un sucialismu cristianu, vicinu à quellu di Victor Hugo ind’è Les misérables pinsendu a cuscenza è u pinsà di l’altru, u più vicinu di sè, prima di fidighjà orizonti fantasmagorichi. Per cambià a sucetà, ùn ci vole scambià l’omu, ma alzallu sin’à una certa qualità di Sensu, alevallu è educallu à piglià cuscenza per dalli i mezi di fà populu essendu ellu stessu, supranà l’affani di a vita è gode, infine, d’un allegria vera. Esse omu vene à dì truvà u Sensu di ciò chè no simu, aldilà di l’unicu materiale, incarnighjà un identità spirituale è splende à l’infinitu, cum’è u sole d’oru chì risplende è si spechja sopr’à u mare di Bastia.

Ghjuvan Francescu Luciani

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *